Reflecţii critice

 

Negoiţă Lăptoiu
Prefaţă catalog
Expoziţia personală
Cluj-Napoca, 1970

 

„Prezenţă activă în cadrul manifestărilor plastice clujene […] pictorul Emil Băcilă […] se infăţişează publicului cu o amplă şi semnificativă expoziţie personală.
Selectând dintr-un vast material – acum expune lucrări (în tehnică combinată) elaborate în ultimii ani, unitare sub raportul viziunii plastice. Această unitate se recomandă prin spiritul sintetic, prin forţa de esenţializare a expresiei şi prin preferinţa pentru stilizare, fapt ce imprimă imaginilor un plăcut efect decorativ.
Aparent reductivă ca arie de reprezentare – fiind constant preocupată de natură – arta lui Emil Băcilă este departe de a rămâne la nivelul înregistrării şi transpunerii doar a clipei efemere. Ea sondează adânc şi puternic esenţa devenirilor, încât urmărind aspecte din viaţa plantelor, a câmpului, a priveliştelor sau a fragmentelor din macro sau microcosmos, transpare evident referirile subtile la condiţia şi permanenţa umană.
Temperament delicat, sensibil, pictorul diferenţiază tonal atmosfera, încât notaţiile sale peisagistice prind şi subliniază convingător specificul culorii locale. În câteva peisaje din Veneţia, refuză fidelitatea înregistrării amănuntelor. Pitorescul atmosferei este redat aici prin pregnanţa dominantelor cromatice caracteristice diverselor momente ale zilei: când roşu-violet, când alb-roz or alb-gri surdinizat al marmorei, inundată de reflexele unei lumini discrete, vibrante, diafane. Din loc in loc apar fragmente arhitectonice estompate, transparente, inspirat ritmate. În schimb în Peisaj umbrian ne surprinde prin incandescenţa roşului exploziv, clipa amurgului căpătând – prin rafinata gradare a stingerilor tonale – un farmec unic.
Când peregrinările l-au adus în contact cu priveliştile din nordul Moldovei, registrul cromatic îşi schimbă nuanţările. Albastrul cristalin al cerului se învecinează aici cu verdele crud, puternic, al coniferelor şi roş-brunul muzical ce aminteşte de patina frescelor medievale. Dinamica orizontalelor sau curbelor ondulate de culoare
unitară este în acord cu ritmul cântecului popular, când molcom când duios, când vioi, exuberant. În Maci, corolele stilizate, efectuează o mişcare rotativă amintind de simbolica motivului atât de frecvent al cercului (reprezentând ideea de joc,soarele etc), iar compoziţia Monument impresionează prin accentul vertical îndrăzneţ al turlelor (sintetizând aspiraţii şi împliniri), ambianţa cromatică devenind sobră, solemnă.
[…] Diversitatea rezolvărilor cromatice nu poate anula impresia unităţii de viziune a unui colorist sensibil, înzestrat, ce-şi poate modula expresia în funcţie de motivul reprezentat. Şi din aceasta expoziţie personală Emil Băcilă se dovedeşte acelaşi liric subtil, intonaţia sa plastică evocând odată cu pitorescul diverselor privelişti şi momente, sensuri ale existenţei dintre cele mai profunde şi cuprinzătoare.”

Gheorghe Mândrescu
Prefaţă catalog
Expoziţia personală
Cluj-Napoca. 1975

„[…] [Emil Băcilă] face parte din rândul acelor artişti pentru care toate posibilităţile, toate mijloacele distincte ale picturii, se subordonează unei singure direcţii – obţinerea armoniei cromatice. Este legat prin toată formaţia sa de acest aspect tradiţional al artei româneşti. Preluând, ca o notă absolută, simţul armoniei prin culoare îşi compune lucrările pornind de la sugestiile realităţii cărora le dă forme ce tind a satisface imaginaţia omului contemporan. Desi nu fixează realul în detalii, în totalitatea sa, nu renunţă la acesta căci prin decantări succesive, prin renunţarea la elementele nesemnificative, ajunge la sinteza sa cromatică.
[…] Florile ce formează tema principală, sunt simbolul universal al sentimentelor oamenilor, oferind o mare bogăţie de nuanţe de interpretare. Caută a împrumuta omului, vieţii sale personale, ambianţei în care trăieşte ceva din armonia florilor. Apelează la oval, ca forma sintetică, a florii sau uneori la construcţia unor pete vii, pe fundaluri, în planurile apropiate, ce preiau armonia acestor construcţii de culoare.
Este preocupat de aspecte ale evoluţiei omului de astăzi şi a celui viitor, de a da o notă de poezie imaginilor precise ale tehnicii, viitoarelor interioare cosmice.
Tuturor acestor construcţii geometrice le oferă ca principal remediu, mereu culoarea.
În peisajele veneţiene găsim sublinierea accentuată a unor senzaţii ce devin simboluri dincolo de detaliile ce se contopesc în acest patos al unei trăiri atât de intense.
Definindu-se cu claritate, Emil Băcilă ne propune un univers complex în care această dragoste pentru culoare este doar invelişul sub care se ascunde o lume plină de semnificaţii, de sensuri şi soluţii pe care suntem datori a le cerceta.”

Gheorghe Mândrescu
Articol Făclia, 11 Mai 1975
Expoziţia personală
Cluj-Napoca, 1975

„[…] Sugestiile sale pornesc din realitate, de la momentele fugare surprinse cu rapiditate, sau de la dezbaterea unor probleme deosebit de importante pentru viitorul omenirii, iar dragostea pentru armonia ce se construieşte pas cu pas vine din acea lume a artei româneşti tradiţionale în mijlocul căreia s-a născut si pe care caută şi o cunoaste in continuare.
[…] Realizarea fiecărei lucrări depăşeşte limitele stricte ale unui subiect dat, in toate se regăsesc trimiteri la un cerc larg de senzaţii şi idei care au contribuit direct sau indirect la realizarea lucrării finite. În flori, ce formează tema predilectă pentru exersarea armoniilor sale, artistul găseşte un simbol universal al vieţii pe care caută a-l transporta în conceperea locuinţei de mâine, spaţiul cosmic în care vor trăi urmaşii noştri. Peisajele veneţiene, contopind detaliile, devin simboluri ale unor trăiri, ale unei atmosfere specifice pe care o ia cu sine oricare din vizitatorii oraşului lagunelor.
[…] Definindu-se cu claritate, artistul şi profesorul Emil Băcilă îşi susţine cu perseverenţă principiile, drumul pe care s-a format, oferindu-ne un recital de culoare şi bucurie în cercetarea vieţii.”

Laura Ungureanu
Articol Tribuna, 24 Iulie
Expoziţia personală
Cluj-Napoca, 1975

„[…] Remarcăm în cadrul creaţiei lui Emil Băcilă două tendinţe dezvoltate în paralel. Pe de o parte se manisfestă dorinţa de exprimare în cadrul unui figurativism în care culoarea infinit nuanţată fixează planuri, forme […]. Pe de altă parte nevoia de sintetizare tot mai pronunţată a întregii imagini îl conduce spre structuri succesive, raţionate, uneori spre rezolvări de factură abstractă împlinite de exuberanţa culorii
[…]”

Negoiţă Lăptoiu
Articol Steaua, nr 6, 1975
Expoziţia personală
Cluj-Napoca, 1975

„[…] Emil Băcilă a apărut în diverse manifestări plastice colective cu opere ce demonstrau o consecvenţă faţă de o anumita zonă a inspiraţiei şi faţă de datele unei viziuni îndelung şi original configurată. O visiune întemeiată pe un puternic substrat senzorial, impulsul subiectiv relevându-ne universul fascinant al unei naturi delicat poetizată. Pentru că opera lui Băcilă păstrează un nedezminţit respect sugestiilor oferite de realitatea imediată, reuşind să-l transpună freamătul prin armonii discrete, prin rafinate stingeri tonale.
[…] Emil Băcilă se indreapta prin limbaj spre o sinteză optică ce sugerează mai mult decat reprezintă. Încarcă astfel emoţional imaginea al carei efort de abstractizare merge pană la sacrificarea datelor concrete ale motivului pentru a ne oferi dinamica energiilor aflate dincolo de aparenţe […]. Printr-o asemenea modalitate stilistică suprafaţa se simplifică, primeşte o acurateţe datorată unei dozări juste a dominantelor.
Colorist sensibil, Băcilă utilizează cu dezinvoltură un bogat registru cromatic preferand armoniile calde prin care îşi trădează sorgintea latină a temperamentului.
Lumea picturii lui Emil Băcilă este o lume senină, euforică, lipsită de tristeţi şi angoase, un adevărat imn dedicat bucuriei curate.”

Ilie Călian
Articol Făclia,17 Oct 1979
Expoziţia personală
Cluj-Napoca, 1979

„Pictor sensibil, al emoţiilor delicate, străin marilor elanuri constructive ale compoziţiilor (gen pe care îl practică mai rar), tentat de tonalităţi elegiace ‘de cameră’, Emil Băcilă se arată interesat de exprimarea unei tandreţi melancolice, care îşi găseşte expresia potrivită în motivul florilor, ca simbol al unei existenţe care se vrea modestă, retrasă, meditativă, mulţumită cu savurarea nuanţelor discrete, cu nobleţea gestului sentimental reţinut. Lirismul acesta se converteşte în tonalităţi de gri, verde, brun şi galben estompate de o lumină nu de amurg, ci de interior tăcut. Această linişte – în care forma obiectului tinde să se topească în atmosfera interiorului, într-un spaţiu vid care prinde materialitate, încât raportul suprafeţelor colorate devine mai important decât contururile (existenţa obiectivă) ale florilor – este stăpânită de o singură vibraţie, de un sunet aproape monoton, de melopee – o melancolie senină ce refuza strălucirea, vigoarea cromatica, sunetele pure şi luminoase. […]”

Gheorghe Arion
Vernisaj
Expoziţia restrospectivă
Cluj-Napoca, 1991

„[…] Emil Băcilă vine dintr-o lume străjuită de dealuri molcome şi încărcate de rod al Târnavelor. Blajul lui Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan este punctul de pornire în viaţă. Şi dacă arta sa e clădită pe coordonatele rigorii însemnează că anii de început, cu dascăli ce se revendicau mereu din spiritul Şcolii Ardelene, au marcat benefic formarea omului şi artistului Emil Băcilă.
[…] Emil Băcilă a avut o viziune plastică coerentă, unitară. El este un pictor al spaţiului românesc nu prin motiv, sau nu prin motiv în primul rând, ci prin puterea de stilizare şi abstractizare, prin felul cum înţelege lumina. Limbajul lui este o fericită raportare a modernului la tradiţie. Am putea evoca portretele, cu linia lor elegantă, cu alungiri de forme ce sunt semnale exterioare ale unei frumuseţi lăuntrice. Spirit sintetic, Emil Băcilă ajunge la remarcabile esenţializări când abordează subiectele sale preferate: florile şi peisajul. […]
Drumul străbătut în artă este acela de la fidelitatea faţă de amănunt la înţelegerea adâncă a luminii şi atmosferei.
O privire, fie ea şi sumară a peisajelor veneţiene sau a celor româneşti duce nemijlocit spre sintagma că Emil Băcilă avea un profund sentiment al naturii.
Importantă rămâne şi o altă constatare. Artistul Băcilă, şi-a zidit opera pe un permanent dialog dintre veşmântul exterior al lucrurilor şi ceea ce este dincolo de ea, mişcarea lăuntrică, aceasta fiind adevărata dimensiune a personalităţii operei lui de artă. […]”

Negoiţă Lăptoiu
Articol Făclia, 21 Dec
Expoziţia jud. de grafică
Cluj-Napoca, 1969

„[…] Nu putem încheia seria exemplificărilor pozitive înainte de a aminti de acuarela lui Emil Băcilă, ‘Familia – din ciclul Natura’, rezolvată cu o superbă catifelare de ton a verdelui diafan al ramurilor ce se topesc într-un abur galben-gri al fondului.”

Articol Utunk,
“In atelierul lui Emil Băcilă”
Cluj-Napoca, 1972

„[…] Nu este numai un artist creator, ca educator ai generaţiilor tinere transmite cunoştiinţele învăţate de la mari generaţii de artişti plastici. Ajuta formarea tinerilor de azi prin transmiterea viziunii proprii şi a metodelor noi de cunoaştere artistică experimentate prin limbajul complex al artei moderne.
Emil Băcilă este un artist care experimentează, însă căutările sale nu sunt jocuri pure de formă, ci căutarea esenţei exprimării, stăruinţa spre o stilizare care face ca imaginea artistică să devină atrăgătoare prin decorativism. Fie ca atinge fenomenele sociale sau ale naturii, el caută relaţiile universale ale existenţei umane. În acelasi timp respectă tradiţia, arta populară înseamnă pentru el un izvor de inspiraţie, dar îmbină arta populară cu arta modernă, căutand acele elemente care se încadrează în imaginea lumii moderne”

Vasile Radu
Articol Făclia, 13 Iunie
Cluj-Napoca, 1978

„Emil Băcilă caută în acuarelele sale calmul şi iluminările benefice ale naturii înfrăţite cu omul.”