Dintr-un autoportret memorabil realizat la vârsta senectuţii, pictorul ne priveşte aferat: subtila punere în pagină a chipului îl înfăţişează având alături un ulcior încărcat cu flori albastru gris şi movuri teroase, tonuri ale melancoliei tragice, neputincioase, iar formele indecise ale câtorva petale sunt şi ele «răcite» de alburi grizate, spălăcite, legănate în lănciile tulpinilor. În dialogul lui cu privitorul, personajul ne priveşte mustrător din dosul ochelarilor cu rame groase de baga. Colţurile gurii atârnând în jos ca şi pleoapele, acoperind lumina ocularilor, exprimă o supărare gata să izbucnească verbal în imprecaţii. O durere sfâşietoare, greu stăpânită, ascunde deziluzie, presimţiri sumbre, reproşuri. Construcţia facială face abstracţie de detaliile naturaliste, dar insistă pe o transfigurare liniară care potenţează expresivitatea afectivă şi starea apăsătoare de deznădejde psihică. Calota neagră a beretei specifice artiștilor e aşezată ameninţător, precum o ghilotină deasupra capului, compunând alături de ochelari un triunghi al frunţii luminos, invadat de strălucirea albului care reliefează forma, linia nasului şi pometele stâng al obrazului său. Eşarfa şi gulerul mare al cămășii, compuse cu perpendiculara feţei, sugerează simbolic o cruce de un dramatism compoziţional exacerbat. Poate numai autoportretele încruntate ale lui Corneliu Baba mai exprimă acea tensiune lăuntrică, acea vibraţie psihică nocivă pe care o transmite sufletul omului.
Care vor fi fiind motivele supărării sale? Pur şi simplu, ceva foarte personal, sau, poate, un dezacord dramatic cu lumea, «arlechiniada» tristeţii vesele a spaniolului Picasso, un loc comun al plasticii portretistice moderne, expresie însuşită din lecturile sale despre „commedia dell arte” italiană? Se voia vreun Pierrot posac, trădat de vreo Colombină nestatornică şi vulgară? Dar, artistul n-a fost un ușuratic! Drama sa era mai profundă, trebuind să fie pusă în legătură cu avatarurile existenţiale ale omului confruntat cu trecerea timpului şi cu neîmplinirile sufletului său de artist. O retorică asumată ca o „lecţie de stil” care se refuză vanităţilor concupiscente iradiind lacom şi senzual din chipurile rembrandtiene? Mai ales din cele cu Saskia?
Autoportretul său aduce, mai degrabă, cu un spectru copleșitor, o anticipare funestă a furtunilor care îi vor pune soarta la încercare!
Strania şi posaca deznădejde şi întruchipare a distinşilor revoltaţi Van Gogh şi Paul Cezanne pentru care drama consta în însăşi opţiunea lor de a se elibera prin artă? Poate, câte puţin din toţi aceştia care „au umplut” ulciorul dramelor, înfrângerilor şi neputinţelor pe care „le-au înghiţit” artiştii, indiferent de epocă sau de succesul lor social! Emil Băcilă a fost doar unul dintre cei care au resimţit cu acuitate straşnica apăsare a lumii asupra sufletului artist. Dedicat şcolii, a urmat până în ultima clipă destinul ei. Ca profesor la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj a văzut succesele sale în prinosul unei cariere care îşi asuma destinul fericit sau nefericit al studenţilor săi. Opera sa proprie de artist a păstrat-o în penumbra preocupărilor didactice, deşi, acum, după consumarea unei scurte postumităţi, vedem mai clar cum se întregeşte, prin el, imaginea artistică a şcolii clujene cu „punctele ei de sudură” necesare pe linie românească: Petru Abrudan, Petru Feier, Nicolae Brana, Catul Bogdan, Liviu Florean, Nicolae Bălaj, Vasile Crişan, Paul Sima, Mircea Vremir, Gheorghe Apostu etc.
De unde, totuşi, supărarea omului?
Neliniştea sa, reproşul aluziv ale acelei priviri îngândurate și acuzatoare vin din temerile sale, scrutând un orizont nelămurit dar ameninţător, de neîndurat: prăbuşirea şi ruina treptată a unui edificiu al modernităţii unei picturi care a busculat secolul al XIX-lea european şi se afla acum la limita extincţiei sub loviturile nemiloase ale noii „democraţii a artelor”. Atitudinile aproape ostile care calcă în picioare spiritele fragile, sensibilităţile timide şi introspective începeau haotic şi intempestiv cu „marea golăneală” care nu ameninţa lumea artei cu un model mai bun, mai valoros ci, pur şi simplu, urmărea dislocarea de pe socluri a vechilor valori.
Iată cum autoportretul unui artist dezvăluie profesiunea sa de credinţă.
Şcoala veche clujeană s-a manifestat permanent ca un climat inter-cultural și inter-etnic, amplificând relaţia de solidarizare estetică şi stilistică a membrilor ei. Chiar dacă părea un „conglomerat”, a extras şi distilat „minereul” artistic al talentului, adâncind mereu caracteristicile meseriei care au consacrat trecerea „lină” de la modelul socialist de împrumut la o artă a sensibilităţii naţionale, refăcând integritatea culturală şi relaţiile afective cu pictorii românităţii din perioada interbelică. Găsindu-și locul în acest „puzzle” de identităţi, Emil Băcilă se prezintă într-o altă lumină, ca un artist pasional, fervent susţinător al unei modernităţi reticente, virtuoase şi elegante prin preferinţele ei intimiste, anti-militante. Lirismul său a avut o notă puternic intimistă, departe de epicul mobilizator, dar discursiv, pe care era chemat să-l producă.